Poate exista intenție fără dorință?
Am observat că unii oameni încearcă să nu folosească un cuvânt precum „dorință” și îl „îmbracă” în cuvântul „intenție”, fără să conștientizeze ce anume se află, de fapt, în spatele acestor concepte. Și, bineînțeles, uită că absența dorinței, la nivel subtil, înseamnă absența energiei necesare pentru realizarea ei.
Probabil că cineva ar putea face referire la budism, afirmând că a dori înseamnă a suferi. Însă, în budism, sursa suferinței nu este considerată dorința în sine, ci setea de care ne agățăm — în pali, taṇhā: setea de plăceri senzoriale, setea de continuare a existenței și setea de dispariție sau de distrugere a ceea ce este nedorit.
În textele budiste timpurii este folosit și un alt cuvânt — chanda: aspirație, interes, disponibilitatea de a îndrepta efortul către un scop benefic. De exemplu, dorința de a învăța, de a medita, de a ajuta, de a ne elibera de obiceiuri distructive sau de a dezvolta compasiunea poate fi considerată folositoare.
Iar acum haideți să conștientizăm:
Poate exista intenție fără dorință?
La prima vedere, dorința și intenția par a fi stări diferite. Dorința se exprimă prin cuvintele „vreau”, iar intenția — prin „am de gând să fac acest lucru”. De aici se trage adesea concluzia că dorința poate lipsi, în timp ce intenția continuă să existe datorită datoriei, disciplinei sau necesității.
Totuși, acest punct de vedere depinde de cât de îngust definim dorința. Dacă o înțelegem doar ca plăcere emoțională, ca simpatie față de o acțiune sau ca acel „îmi vine să fac”, atunci intenția poate apărea, într-adevăr, fără dorință. Dar dacă prin dorință înțelegem orice aspirație interioară către un anumit rezultat — inclusiv dorința de a evita durerea, de a ne îndeplini datoria, de a ne păstra sănătatea sau de a rămâne fideli propriilor valori — atunci intenția fără dorință devine practic imposibilă.
Dorința ca sursă a mișcării
Dorința apare atunci când omul percepe o anumită stare ca fiind preferabilă: vrea să obțină ceea ce își dorește, să păstreze ceea ce este valoros sau să evite ceea ce este nedorit. Ea creează o tensiune motivațională între ceea ce există acum și ceea ce omul ar dori să vadă în viitor.
În același timp, dorința nu este neapărat legată de plăcere. Neurobiologia modernă face distincție între procesele „îmi place” și „vreau”. Cercetările lui Kent Berridge și Terry Robinson arată că aspirația motivațională către un obiect — wanting — și plăcerea obținută din acesta — liking — se bazează parțial pe mecanisme neuronale diferite. Omul poate tinde către ceva chiar și atunci când acțiunea în sine nu îi mai aduce bucurie. Această diferență se manifestă deosebit de clar în cazul dependențelor, însă principiul în sine se aplică și motivației obișnuite.
Acest lucru ne ajută să înțelegem de ce fraza „nu vreau deloc acest lucru, dar intenționez să îl fac” nu înseamnă întotdeauna absența dorinței ca atare. Este posibil ca omul să nu simtă plăcere față de acțiune, însă să își dorească rezultatul care se află în spatele ei.
De exemplu:
„Nu vreau să merg la medic, dar intenționez să mă programez.”
Omul nu își dorește vizita în sine, investigația, așteptarea sau posibila conversație neplăcută. Dar vrea să își păstreze sănătatea, să obțină claritate, să își reducă anxietatea sau să prevină agravarea stării sale. Prin urmare, dorința directă de a face acțiunea nu există, dar există o dorință mai profundă, de dragul căreia se formează intenția.
Intenția este o dorință conturată
În psihologie, intenția este privită, de obicei, ca o stare mai concretă decât dorința generală. Ea presupune că omul nu doar evaluează rezultatul ca fiind dezirabil, ci și ia decizia de a acționa într-o anumită direcție.
Cu alte cuvinte, intenția nu apare din nimic: în spatele ei se află evaluarea rezultatului, așteptările și posibilitatea percepută de a acționa. Astfel de planuri concrete ajută la transformarea aspirației generale în acțiune, deoarece leagă o situație viitoare de o reacție aleasă dinainte.
Dorința răspunde la întrebarea: „Ce rezultat vreau?”
Scopul clarifică: „Către ce tind, mai exact?”
Decizia înseamnă: „Aleg să merg în această direcție.”
Intenția spune: „Sunt pregătită să acționez într-un anumit fel.”
Prin urmare, intenția poate fi privită ca o dorință care a trecut prin mai multe etape: dorință → definirea scopului → decizie → intenție → acțiune.
De ce pare că intenția poate exista fără dorință
Confuzia apare pentru că, în interiorul omului, pot acționa simultan mai multe dorințe opuse.
Omul poate să nu vrea să se trezească devreme, dar să vrea să își păstreze locul de muncă.
Poate să nu vrea să încheie o relație, dar să vrea să pună capăt suferinței.
Poate să nu vrea o conversație dificilă, dar să își dorească claritate.
La nivel superficial, omul simte rezistență și spune: „Nu vreau.” Dar acest lucru se referă doar la acțiunea imediată. La un nivel mai profund există o altă nevoie sau o altă valoare, care se dovedește a fi mai importantă.
De aceea, intenția apare adesea nu din absența dorinței, ci din conflictul dintre dorințe. Nu câștigă neapărat dorința cea mai plăcută, ci aceea căreia omul îi atribuie un sens mai profund.
De exemplu, la început omul face sport la recomandarea medicului, apoi începe să înțeleagă valoarea mișcării pentru sănătate și, în timp, transformă acest scop într-o parte a propriului sistem de valori. Inițial, acțiunea poate să nu îi fi plăcut, dar în spatele ei s-a aflat oricum o dorință — de a evita agravarea sănătății, de a se simți mai bine sau de a-și păstra autonomia.
Ideea că acțiunea intenționată se naște din unirea dorinței cu raționamentul a apărut cu mult înaintea psihologiei moderne.
În „Etica nicomahică”, Aristotel scria că începutul acțiunii este alegerea, iar sursele alegerii sunt dorința și raționamentul îndreptat către un anumit scop. El nu identifica dorința cu alegerea: omul poate dori ceea ce nu depinde de el, dar poate alege numai ceea ce consideră realizabil prin propriile acțiuni.
Din acest punct de vedere, dorința oferă mișcării un scop, iar rațiunea stabilește mijloacele. Intenția apare în punctul în care acestea se întâlnesc.
Omul își dorește un anumit bine — sănătate, siguranță, iubire, recunoaștere, libertate sau onestitate interioară. Apoi reflectează asupra acțiunii care îl poate apropia de acest bine. După aceea apare alegerea și se conturează intenția.
Formula aristotelică este deosebit de apropiată de afirmația: fără dorință nu apare scopul, iar fără scop nu apare acțiunea intenționată.
Omul poate dori să își schimbe viața, dar să nu ia o decizie. Poate lua o decizie, dar să amâne constant. Poate avea o intenție fermă, dar să se confrunte cu frica, oboseala, lipsa resurselor sau cu scopuri concurente.
O meta-analiză a cercetărilor experimentale a arătat că o creștere semnificativă a intenției duce, în medie, la o schimbare considerabil mai mică a comportamentului real. Cu alte cuvinte, între „am de gând să fac” și „am făcut” există un decalaj.
Acest lucru nu infirmă legătura dintre dorință și intenție. Dimpotrivă, arată că pentru acțiune nu este suficientă doar motivația. Sunt necesare condiții, abilități, resurse, un plan concret și capacitatea de a face față rezistenței interioare.
De aceea, lanțul complet arată astfel: dorință → scop → decizie → intenție → plan → acțiune → rezultat.
Dorința creează sensul și impulsul energetic. Intenția îi oferă acestui impuls o direcție. Rațiunea alege calea. Iar acțiunea transpune aspirația interioară în realitate.
Iar acum gândiți-vă: ce dorință se află, de fapt, în spatele intențiilor voastre — o aspirație vie, o valoare interioară, frica de pierdere sau încercarea de a vă convinge de ceva ce, în realitate, nu vă doriți cu adevărat?
Autor Svetlana Lungu