Tehnici de disciplinare pozitivă la copii (partea 1)

Tehnici de disciplinare pozitivă la copii (partea 1)

Disciplinarea este un proces de învăţare a unui comportament adecvat care cere efort şi răbdare, atât din partea copilului, cât şi a părintelui. Prezentăm metodele (tehnici) de disciplinare pentru situaţii când copilul învaţă un comportament nou.

Când copilul învaţă un comportament nou.

Pentru a ajuta copiii să înveţe mai uşor un comportament, vă recomandăm să respectaţi următoarele etape:

  • Definiţi clar comportamentul pe care doriţi să-l înveţe copilul.

De exemplu – spălatul pe mâini înainte de servirea mesei.

  • Descompuneţi în paşi mici comportamentul respectiv.

Când comportamentul care trebuie învăţat este prea complex pentru a permite învăţarea lui globală, descompuneţi comportamentul în paşi mai mici. De exemplu – ridicarea mânecilor, pornirea robinetului, udarea mâinilor, săpunirea mâinilor, frecarea mâinilor, clătirea mâinilor, ştergerea mâinilor, aranjarea mânecilor.

  • Folosiţi îndrumarea.

Îndrumarea constă în a ajuta copilul pe parcursul efectuării comportamentului în vederea facilitării însuşirii acestuia. În funcţie de tipul de comportament prin care se face îndrumarea, aceasta poate fi:

Îndrumare fizică – atunci când trebuie învăţat un comportament motor, cum ar fi scrisul în clasa I. În acest caz, părintele conduce mâna copilului arătându-i cum să scrie o literă. Luaţi mâinile copilului în mâinile dumneavoastră şi executaţi mişcările necesare spălării mâinilor.

Îndrumare verbală – constă într-o serie de mesaje verbale transmise înainte sau în timpul manifestării unui comportament, legate de modul de execuţie a unui comportament sau de etapele parcurse în realizarea lui. De exemplu – În timp ce vă spălaţi pe mâini împreună cu copilul exprimaţi verbal etapele care urmează (acum ne săpunim,…acum ne ştergem).

Îndrumare prin modelare – presupune să oferiţi copilului un model de realizare a comportamentului respectiv; astfel, copilul vă poate observa pe dumneavoastră, pe alţi copii, personaje din filme sau din desene animate. De exemplu – Copilul vă poate observa pe dumneavoastră sau poate urmări personaje din filme, din desene animate sau din poze care se spală pe mâini pentru a vedea cum se procedează.

  • Recompensaţi aproximările succesive ale comportamentului dorit.

E important ca în faza de învăţare a unui comportament să recompensaţi imediat orice aproximare a acestuia de către copil. Astfel, el va avea curaj să continue. De exemplu – Recompensaţi copilul chiar dacă nu se şterge bine pe mâini, ci doar le pune pe prosop.

  • Ignoraţi aproximările succesive ale etapelor anterioare.

Pe măsură ce copilul progresează vor fi recompensate ultimele şi cele mai bune aproximări ale comportamentului. Aproximările depăşite vor fi ignorate. De exemplu – Dacă copilul ştie deja să se şteargă pe mâini, recompensaţi-l numai atunci când execută bine etapa respectivă.

  • Retrageţi treptat îndrumarea dumneavoastră.

În momentul în care vedeţi că se descurcă singur evitaţi să-i mai spuneţi ce să facă. Ex. Dacă vedeţi că ştie care sunt etapele spălării pe mâini nu-i mai spuneţi nimic. Astfel îi comunicaţi copilului că aveţi încredere în el şi că se poate descurca singur.

  • Recompensaţi la intervale neregulate comportamentul dobândit.

Pentru a consolida un comportament e important să începeţi să-l recompensaţi doar din când în când, la intervale neregulate. Asiguraţi-vă, însă, că acest comportament este învăţat, înainte de a trece la faza de consolidare. Ex. Recompensaţi efortul copilului de a se spăla pe mâini doar din când în când.

În realizarea cu succes a acestei metode este esenţială observarea micilor progrese, care, chiar dacă par nesemnificative, trebuie mai întâi recompensate, iar apoi consolidate. Ţineţi minte că învăţarea presupune efort şi muncă repetată!

 

Sursa: www.scribd.com

Transmiterea mesajului si comunicarea cu copiii

Transmiterea mesajului si comunicarea cu copiii

Procesul comunicării mesajului este diferit de sfătuire. Oferirea unor sfaturi: „Fă asta…” sau „Eu cred că ar trebui să…”, nu sunt de ajutor.

Iată câteva motive pentru care este recomandată evitarea sfaturilor:

  • Sfaturile nu-i ajută pe copii să înveţe a rezolva propriile probleme. Îi vor face doar dependenţi de dumneavoastră.
  • Mulţi copii refuză să urmeze sfaturile primite. Ei sunt fie neîncrezători că sfatul oferit este bun, fie, pur şi simplu, nu doresc să facă ceea ce le spuneţi (sau ce li se spune).
  • Dacă sfatul dumneavoastră nu funcţionează, veţi fi răspunzător pentru aceasta.

A ajuta un copil să exploreze alternativele înseamnă a fi alături de el în procesul de identificare şi evaluare a posibilităţilor de a rezolva o problemă. Aceasta presupune să îl asistaţi în evaluarea fiecărei modalităţi de acţiune şi apoi în luarea unei decizii.

Mesajele la persoana întâi

E important să comunicaţi într-un fel care permite ca sentimentele şi intenţiile dumneavoastră să fie înţelese de copii. În multe cazuri, părinţii nu se aşteaptă să fie ascultaţi de copii, ei cred că trebuie să repete fiecare cerere cel puţin încă o dată. Acest lucru se datorează faptului că au fost obişnuiţi de către copiii lor să repete fiecare mesaj.

Există situaţii în care părinţii îi „invită” pe copii să nu-i asculte. De exemplu: când vorbim fără a ne aştepta să fim auziţi, îi învăţăm pe copii să fie „surzi la ceea ce le spunem”. Când copiii ne ascultă doar dacă îi atenţionăm asupra acestui lucru, îi învăţăm că există şi situaţii în care pot să nu ne asculte.

Când vorbiţi cu copilul dumneavoastră este util să gândiţi în termeni de mesaj la persoana a doua / mesaj la persoana întâi.

În mesajul la persoana a doua se face referire la ceea ce copilul ar fi trebuit să facă şi este criticat pentru neasumarea responsabilităţii. Prin acesta i se sugerează copilului că vina este a lui. Este de fapt un atac verbal (ex. „Iar ai ieşit cu hainele bune afară”).

Din contră, un mesaj la persoana întâi este acela prin care i se transmite copilului ce sentimente au provocat comportamentul sau afirmaţiile lui. Mesajul este centrat asupra copilului. Prin el transmiteţi celorlalţi cum vă simţiţi şi nu daţi vina pe nimeni. De exemplu: „Când ieşi cu hainele tale bune la joacă ele se strică repede, iar eu mă îngrijorez, pentru că nu ne putem permite să cumpărăm altele noi”.

Mesajele la persoana întâi exprimă ceea ce simte cel care transmite mesajul. Ele sunt specifice. Într-un astfel de mesaj, elementele non-verbale, cum ar fi tonul vocii, expresia feţei, postura corpului sunt esenţiale. Ele presupun manifestarea unei atitudini de acceptare faţă de cealaltă persoană. Aceasta nu înseamnă că nu ar trebui să fiţi niciodată supărat pe copilul dumneavoastră. Doar că problema nu constă în faptul că vă mâniaţi, ci în efectul pe care îl va avea mânia asupra copilului, în cazul în care o manifestaţi, de pildă într-un mod agresiv (verbal sau chiar fizic).

Va trebui să fiţi atent şi la frecvenţa cu care manifestaţi sentimentele de mânie faţă de copil. Utilizarea repetată a mâniei poate produce următoarele rezultate:

  • Repetarea comportamentului de răzbunare a copilului: Atunci când vă înfuriaţi, copilul ştie că provocarea lui a reuşit, că şi-a atins de fapt scopul.
  • Întreruperea comunicării: Copilul se simte ameninţat şi, deseori, va riposta agresiv sau se va retrage, pentru a-şi proteja imaginea de sine.

Dacă relaţia dintre părinte şi copil este bazată pe respect reciproc, mânia ocazională, exprimată adecvat, poate „curăţa” atmosfera şi poate încuraja comunicarea. Dacă relaţia nu este una sănătoasă (în cazul în care părintele şi copilul au conflicte frecvente), utilizarea mâniei va avea efecte negative. Dacă relaţia cu copilul este de acest fel, vă recomandăm să încercaţi următoarele strategii:

  • Să deveniţi conştienţi de motivul mâniei;
  • Să căutaţi alternative la folosirea mâniei ca mod de a interacţiona cu copilul dumneavoastră.

Sursa: www.scribd.com