Dincolo de vină și resentimente: viața fără „programul” Iertării (încă un mesaj de la Sinele Meu Superior)

de Svetlana Lungu | mai 4, 2025 | Arhiva BioNET

Dincolo de vină și resentimente: viața fără „programul” Iertării (încă un mesaj de la Sinele Meu Superior)

În cultura umană, iertarea a devenit aproape un ritual — ceva ce „ar trebui” făcut atunci când lucrurile nu merg bine. Am fost învățați să cerem iertare și să iertăm, ca și cum acest gest ar fi o parte obligatorie a maturizării morale.

Dar rareori ne întrebăm: și dacă însăși nevoia de a ierta nu este decât o etapă temporară în evoluția conștiinței? Dacă sentimentele de vină și de resentiment apar acolo unde încă nu există suficientă claritate, prezență și acceptare profundă? Dacă iertarea este, de fapt, un „program” interior, care se activează atunci când nu suntem complet conștienți de ceea ce trăim?

Acest text este scris pe baza unui nou mesaj primit de la Sinele Meu Superior. Este o invitație de a privi iertarea nu ca pe o obligație sau un gest moral impus, ci ca pe o stare de tranziție prin care sufletul trece atunci când este în căutarea autenticei libertăți interioare. Libertatea de a trăi dincolo de vină și resentimente. În liniște. În maturitate. În prezență.

Să fim sinceri: rareori punem la îndoială însăși existența iertării. O considerăm firească — un instrument etic, o cale spre vindecare, un act de iubire. Dar, într-o zi, mi-a fost arătat — nu prin gând, ci printr-o cunoaștere profundă și interioară — că programul iertării nu este obligatoriu. Nu este etern. Și, poate, nici nu ar fi existat, dacă nivelul conștiinței umane ar fi fost mai înalt încă de la început.

Sinele Meu Superior mi-a amintit: iertarea este un pod temporar. Este util, important, dar rămâne totuși o construcție de trecere. La un moment dat, acel pod nu va mai fi necesar. Pentru că va dispărea tot ceea ce îl făcea necesar: vina, judecata, resentimentul, separarea.

Iar atunci, omul va păși într-un spațiu în care totul este acceptat pe loc, în care totul este trăit cu claritate, în care iertarea se dizolvă de la sine în prezență.

Să privim, așadar, dintr-un alt unghi: De ce apare, în fond, această nevoie de a ierta?
De ce ar trebui să iertăm pe cineva sau să cerem iertare? Poate doar pentru că, cândva, cineva ne-a spus că Dacă nu ierți, în interiorul tău se vor declanșa procese care te vor bloca și nu te vor lăsa să mergi mai departe.

Dar, de fapt, aceste procese nici nu ar fi trebuit să apară. Noi, oamenii, putem alege să nu creăm astfel de situații.

Dacă, din start, nu generezi în tine emoții de respingere, nemulțumire, judecată, vinovăție sau resentiment — nici față de tine, nici față de altcineva — atunci nu mai există necesitatea de a ierta sau de a cere iertare.

Asta înseamnă că nivelul meu de conștiință este suficient de înalt încât să nu creez conflicte.

De obicei, nu ne este ușor să mergem și să cerem iertare. Mai frecvent se întâmplă ca oamenii să aștepte ca altcineva să le ceară iertare. Ai observat? Întreabă-te mereu: de ce este așa?

Oamenii activează acest mecanism în ambele direcții: atât atunci când încearcă să ierte, cât și atunci când cer iertare.

Adevărul este că, dacă nu există în tine dorința de răzbunare, de supărare sau sentimentul de vinovăție — nici nu mai ai nevoie să ierți și nici să ceri iertare. Când ceri iertare, de cele mai multe ori la bază se află vinovăția. Când îl ierți pe celălalt, de obicei, în interiorul tău există un resentiment.

De aceea este atât de important să fim atenți la aceste două emoții: vinovăția și resentimentul — ele stau de o parte și de alta a aceluiași conflict interior.

Când ne adresăm cuiva și îi cerem iertare, ne confruntăm cu propria vinovăție. Când încercăm să iertăm pe cineva, ne confruntăm cu propria noastră obidă.

Iar dacă este vorba despre iertarea propriei persoane, de regulă, în interior acționează ambele forțe simultan: și vinovăția, și resentimentul —ambele îndreptate spre tine însuți, strâns legate într-un nod profund.

În esență, aceste două emoții sunt născute din lipsa iubirii, a acceptării, a conștientizării și a prezenței.

A ierta înseamnă SĂ ELIBEREZI ȘI SĂ TE ELIBEREZI. Iertarea este, metaforic vorbind, îndepărtarea „lanțurilor”. Dar aceste „lanțuri” nici nu trebuie puse – nu există o astfel de necesitate.

Așadar, ce este important să înțelegem și să reținem: iertarea, ca atare, nu există. Există doar conștientizarea și eliberarea de sine (în primul rând), care ușurează starea interioară și deschid calea către viitorul tău.

De aceea repet încă o dată: dacă nu vedem, nu înțelegem și nu conștientizăm acest mecanism „vină – resentiment”, noi înșine ne punem „cătușele” pe mâini. Conștientizând că la ambele capete se află aceste două emoții — vinovăția și resentimentul — începe să le observi. Și, învățând să observi, vei deveni capabil să transformi aceste energii chiar în acest moment, aici și acum.

Repet încă o dată: este necesar să începi să conștientizezi. Asta înseamnă să devii Observatorul, să fii capabil să faci un pas înapoi ca să vezi ce se întâmplă de fapt, nu să te arunci cu capul înainte în vârtejul pasiunilor – ci, metaforic vorbind, să reduci turațiile.

Ce înseamnă „să reduci turațiile”? Imaginează-ți o mașină sau o roată de mașină. Iar această mașină poate strivi atât pe tine, cât și pe altcineva. Așadar, înțelegând asta – reduce viteza. Conștientizează situația, încetinește, sau chiar oprește-te complet pentru a înțelege: încotro mergi, de ce și dacă mai are sens să te grăbești orbește?

Și atunci, programul „iertării” pur și simplu va dispărea, pentru că nu va mai exista nevoie de acest mecanism, din moment ce totul este conștientizat AICI și ACUM.

Pe Pământ există oameni pentru care iertarea nu mai este o necesitate, ci o etapă deja depășită. Ei nu mai au nevoie să se ierte pe ei înșiși sau pe alții, și nici nu așteaptă să fie iertați la rândul lor. Pentru că trăiesc dintr-o stare de conștiență și responsabilitate interioară.

Ei văd clar că fiecare alegere pe care o fac este a lor. Și, prin urmare, acționează nu din vină, nu din frică, nu din obligație, ci dintr-un acord interior profund cu sinele lor.

Chiar dacă celălalt simte resentiment, chiar dacă cineva rămâne „atașat” de trecut – ei nu se implică în acel nod. Nu din indiferență, ci pentru că nu creează noduri.
Ei sunt în pace cu ei înșiși.Iar această pace este starea lor naturală.

Atunci când în interior se naște înțelegerea, când percepția devine clară și completă, pur și simplu nu te mai agăți de reacțiile, așteptările sau emoțiile altora.
Nu mai simți nevoia să ierți pe cineva. Nu te implici – pentru că ești în armonie cu tine însuți.

Aceasta este adevărata smerenie – nu supunere, ci o stare profundă de acord interior. În limba rusă, cuvântul „СМИРЕНИЕ” (smirenie) este înțeles tocmai în acest fel – a fi cu pacea în tine.

Iar când ești în pace, întreg pe dinăuntru și liniștit, vinovăția și resentimentul nu apar. Prin urmare, nu mai există nici necesitatea de a activa „programul iertării”.

Pentru că iertarea este un mecanism care se declanșează doar atunci când lipsește conștiența, prezența, acceptarea.

Dar până când omul își amintește de acest adevăr, până când învață să trăiască în acea stare, iertarea rămâne o punte necesară între durere și conștientizare, o scară temporară către prezența eternă. Devine un pas către sine, o trecere de la conflictul interior la pacea interioară, o practică prin care sufletul învață să vadă, să accepte și să elibereze.

Și doar atunci când în interior apare adevărata liniște, iertarea se dizolvă – pentru că nu mai este nimic de care să te agăți. Rămâne doar prezența.

Cum putem transforma aceste energii?
Îți propun un exercițiu foarte simplu și, în același timp, profund eficient. De fiecare dată când simți că în interior se ridică un val – fie că este greutatea vinei, fie că este povara resentimentului – amintește-ți acest CHEIE.
Este blândă ca respirația și puternică precum o rugăciune:

MĂ SMERESC. ȘI ELIBEREZ.
MĂ SMERESC. ȘI ELIBEREZ.

Încearcă să simți câmpul care se naște în interiorul acestor cuvinte.

 Ascultă cum spațiul se lărgește instantaneu. Cum devine mai multă lumină.

Cum totul se liniștește înăuntru. Devine liniște. Claritate. Libertate.

Mă smeresc. Și eliberez.

Fără luptă. Fără analiză. Pur și simplu — permit să fie.

Și mă întorc la mine însămi.

În pace. În liniște. În respirația momentului prezent.

Svetlana Lungu, anul 2025