Dicţionarele definesc “diminutivul” ca fiind un “substantiv, propriu sau comun, adjectiv sau, rar, altă parte de vorbire care se formează cu ajutorul unui afix prin care se arată că obiectele, fiinţele, însuşirile etc. denumite sunt considerate (în mod real sau afectiv) mai mici decât cele exprimate de cuvântul de bază.”
Diminutivele sunt utilizate frecvent de către copii ori în relaţiile cu aceştia, având adesea o conotaţie afectivă. Evident, diminutivele au şi o răspândire firească şi în limbajul comun, indiferent de vârsta acelora care le folosesc.
Un caz aparte îl reprezintă invocarea cu obstinaţie a diminutivelor, în cazul adulţilor, când, ca urmare a folosirii în exces, devine obsesie. Avem de-a face, în această situaţie, cu subiecţi fragili, bântuiţi de fantasme, lipsiţi de încredere în propriile forţe şi care simt nevoia să se raporteze la alţii ca la un fel de suport ori punct de sprijin, respectiv o adevărată cârjă existenţială.
Este vorba de un complex de inferioritate care se manifestă prin sindromul „eu sunt mare, superior”, în raport cu diminutivatul. Şi reprezintă percepţia frustrantă a unui eu despre sine, în situaţii de criză de personalitate, adică de rupere a echilibrului dintre realitatea statusului şi aspiraţiile proprii. Această percepţie deformată induce în subiect o permanentă necesitate de a se sprijini pe ceva ori cineva, care, în propria-i percepţie, să considere a-i demonstra o oarecare superioritate. Iar aceasta generează o goană nebună, asemenea alergării veveriţei în cilindrul rotitor, un fel de petitio principii în care se simte prizonier. Un comportament de substituţie, părând a fi fost intrat în rezonanţă cu sine însuşi, îl face să încerce pe toate căile găsirea suportului imaginar, devenit obsesie, respectiv inferiorul. Îl caută cu obstinaţie şi îl imaginează oriunde. Şi are senzaţia că îl şi găseşte. Mai ales când se crede un fel de magician adică, potrivit proprie-i evaluări, se simte un fel de supraom care, prin simpla invocare a unui diminutiv, subiectul diminutivat se şi transformă, în sensul că devine un diminutivat real. Îşi creează astfel un univers propriu în care se percepe a fi un fel de Gulliver în ţara piticilor. Şi, în acest univers, se entuziasmează, solipsismul propriu reprezentând necesitatea şi suficienţa pentru a-şi crea o anumită stare de bucurie ca substitut al asimptoticei stări de fericire la care nu are acces. Complicatele mecanisme ale gândirii, afectate de acest sindrom, se adaptează încet, încet acestei paradigme comportamentale, eul devine personaj accentuat în propriul său univers iar realitatea este grav deformată în percepţia sa. De la acest punct încolo interrealaţionarea unui astfel de eu, în oricare circumstanţe, devine total paralelă cu realitatea.
sursa: http://www.europeea.ro/