Nu-L căuta pe Dumnezeu în cer dacă nu L-ai găsit în propria respirație. În fiecare inspirație, în fiecare senzație a corpului, în fiecare clipă prezentă — El este deja aici! (Svetlana Lungu)
În ultima vreme, tema conștienței a devenit tot mai populară. Mulți vorbesc despre cât de important este să învățăm să trăim conștient. Totuși, am observat că atunci când adresez această întrebare oamenilor care abia încep drumul lor interior, ei, de obicei, au dificultăți în a explica ce înseamnă cu adevărat să fii conștient și cum poate fi aplicat acest lucru în viața de zi cu zi — simplu, clar și concret.
De aceea, voi încerca să vorbesc despre asta cât mai clar și mai scurt posibil. Pentru că, tocmai prin pași simpli către conștiență, poți începe întâlnirea cu tine însuți — cel adevărat.
Pierderea sinelui este boala secolului. Omul modern trăiește adesea în afara lui însuși. Este în telefon, în trecut, în gânduri despre viitor, în așteptările altora. Mănâncă fără să simtă gustul. Vorbește fără să audă. Doarme fără să se odihnească. Sufletul începe să bată la ușă — prin anxietăți, oboseală, gol interior.
Dar sufletul nu cere practici complicate. El cere doar prezență. Și iată că te oprești — și îți pui întrebări:
„Ce simt acum?”, „Unde sunt în acest moment — în corp, în minte, în trecut?”
Ce simți în acel moment: neliniște, tensiune în piept, sau poate — liniște? Dacă te observi — acest lucru este deja un mare început. Pentru că majoritatea oamenilor trec pe lângă sine toată viața lor.
La prima vedere — sunt întrebări simple. Dar dacă le adresezi nu cu mintea, ci din profunzimea inimii, ele pot deveni Porți. Porți către prezent, către tine, către Dumnezeu, către viața pe care o trăiești — nu pe cea pe care o treci mecanic, din zi în zi. În momentul în care îți întorci atenția în interior, intri într-o rugăciune. Chiar și atunci când nu există cuvinte. Aceasta este percepția meditativă — atunci când nu-L mai cauți pe Dumnezeu în afară, pentru că începi să-L auzi pe Cel care trăiește în tine.
Nu îți imaginezi. Tu auzi liniștea care te ascultă. Și în această liniște începe adevărata întâlnire. Conștientizarea stării de acum este primul pas spre vindecare. Nu putem schimba ceea ce nu observăm. Dar de îndată ce vedem — apare libertatea de a alege.
Nu mai ești o victimă a emoțiilor. Ești martor. Ești om.
Conștiința întoarsă spre interior capătă putere. Ceea ce luminăm cu atenția noastră începe să se transforme. Se modelează. Creează realitatea — din interior spre exterior.
Nu-L căuta pe Dumnezeu în cer dacă nu L-ai găsit în propria respirație. În fiecare inspirație, în fiecare senzație a corpului, în fiecare clipă prezentă — El este deja aici.
Cum poți aplica această practică în viața de zi cu zi
De fiecare dată când simți că te pierzi — oprește-te. Inspiră.Și pune-ți întrebarile:
Ce simt acum? Cine sunt eu? Unde sunt în acest moment: în minte? în corp? sau într-o fantezie despre cum „ar trebui să fie”?
Nu analiza. Simte. Doar fii cu ceea ce este. Și vei simți: în acest moment deja există pace. Deja există răspunsul. Aceasta este conștiența. Aceasta este viața.
Conștiența nu este o tehnică. Este un act de iubire față de sine. Este un mod de a trăi — nu pe pilot automat, ci în contact viu cu realitatea.
Pentru că doar în prezent ești viu. Doar aici poți iubi, crea, fi.
Dincolo de vină și resentimente: viața fără „programul” Iertării (încă un mesaj de la Sinele Meu Superior)
În cultura umană, iertarea a devenit aproape un ritual — ceva ce „ar trebui” făcut atunci când lucrurile nu merg bine. Am fost învățați să cerem iertare și să iertăm, ca și cum acest gest ar fi o parte obligatorie a maturizării morale.
Dar rareori ne întrebăm: și dacă însăși nevoia de a ierta nu este decât o etapă temporară în evoluția conștiinței? Dacă sentimentele de vină și de resentiment apar acolo unde încă nu există suficientă claritate, prezență și acceptare profundă? Dacă iertarea este, de fapt, un „program” interior, care se activează atunci când nu suntem complet conștienți de ceea ce trăim?
Acest text este scris pe baza unui nou mesaj primit de la Sinele Meu Superior. Este o invitație de a privi iertarea nu ca pe o obligație sau un gest moral impus, ci ca pe o stare de tranziție prin care sufletul trece atunci când este în căutarea autenticei libertăți interioare. Libertatea de a trăi dincolo de vină și resentimente. În liniște. În maturitate. În prezență.
Să fim sinceri: rareori punem la îndoială însăși existența iertării. O considerăm firească — un instrument etic, o cale spre vindecare, un act de iubire. Dar, într-o zi, mi-a fost arătat — nu prin gând, ci printr-o cunoaștere profundă și interioară — că programul iertării nu este obligatoriu. Nu este etern. Și, poate, nici nu ar fi existat, dacă nivelul conștiinței umane ar fi fost mai înalt încă de la început.
Sinele Meu Superior mi-a amintit: iertarea este un pod temporar. Este util, important, dar rămâne totuși o construcție de trecere. La un moment dat, acel pod nu va mai fi necesar. Pentru că va dispărea tot ceea ce îl făcea necesar: vina, judecata, resentimentul, separarea.
Iar atunci, omul va păși într-un spațiu în care totul este acceptat pe loc, în care totul este trăit cu claritate, în care iertarea se dizolvă de la sine în prezență.
Să privim, așadar, dintr-un alt unghi: De ce apare, în fond, această nevoie de a ierta? De ce ar trebui să iertăm pe cineva sau să cerem iertare? Poate doar pentru că, cândva, cineva ne-a spus că Dacă nu ierți, în interiorul tău se vor declanșa procese care te vor bloca și nu te vor lăsa să mergi mai departe.
Dar, de fapt, aceste procese nici nu ar fi trebuit să apară. Noi, oamenii, putem alege să nu creăm astfel de situații.
Dacă, din start, nu generezi în tine emoții de respingere, nemulțumire, judecată, vinovăție sau resentiment — nici față de tine, nici față de altcineva — atunci nu mai există necesitatea de a ierta sau de a cere iertare.
Asta înseamnă că nivelul meu de conștiință este suficient de înalt încât să nu creez conflicte.
De obicei, nu ne este ușor să mergem și să cerem iertare. Mai frecvent se întâmplă ca oamenii să aștepte ca altcineva să le ceară iertare. Ai observat? Întreabă-te mereu: de ce este așa?
Oamenii activează acest mecanism în ambele direcții: atât atunci când încearcă să ierte, cât și atunci când cer iertare.
Adevărul este că, dacă nu există în tine dorința de răzbunare, de supărare sau sentimentul de vinovăție — nici nu mai ai nevoie să ierți și nici să ceri iertare. Când ceri iertare, de cele mai multe ori la bază se află vinovăția. Când îl ierți pe celălalt, de obicei, în interiorul tău există un resentiment.
De aceea este atât de important să fim atenți la aceste două emoții: vinovăția și resentimentul — ele stau de o parte și de alta a aceluiași conflict interior.
Când ne adresăm cuiva și îi cerem iertare, ne confruntăm cu propria vinovăție. Când încercăm să iertăm pe cineva, ne confruntăm cu propria noastră obidă.
Iar dacă este vorba despre iertarea propriei persoane, de regulă, în interior acționează ambele forțe simultan: și vinovăția, și resentimentul —ambele îndreptate spre tine însuți, strâns legate într-un nod profund.
În esență, aceste două emoții sunt născute din lipsa iubirii, a acceptării, a conștientizării și a prezenței.
A ierta înseamnă SĂ ELIBEREZI ȘI SĂ TE ELIBEREZI. Iertarea este, metaforic vorbind, îndepărtarea „lanțurilor”. Dar aceste „lanțuri” nici nu trebuie puse – nu există o astfel de necesitate.
Așadar, ce este important să înțelegem și să reținem: iertarea, ca atare, nu există. Există doar conștientizarea și eliberarea de sine (în primul rând), care ușurează starea interioară și deschid calea către viitorul tău.
De aceea repet încă o dată: dacă nu vedem, nu înțelegem și nu conștientizăm acest mecanism „vină – resentiment”, noi înșine ne punem „cătușele” pe mâini. Conștientizând că la ambele capete se află aceste două emoții — vinovăția și resentimentul — începe să le observi. Și, învățând să observi, vei deveni capabil să transformi aceste energii chiar în acest moment, aici și acum.
Repet încă o dată: este necesar să începi să conștientizezi. Asta înseamnă să devii Observatorul, să fii capabil să faci un pas înapoi ca să vezi ce se întâmplă de fapt, nu să te arunci cu capul înainte în vârtejul pasiunilor – ci, metaforic vorbind, să reduci turațiile.
Ce înseamnă „să reduci turațiile”? Imaginează-ți o mașină sau o roată de mașină. Iar această mașină poate strivi atât pe tine, cât și pe altcineva. Așadar, înțelegând asta – reduce viteza. Conștientizează situația, încetinește, sau chiar oprește-te complet pentru a înțelege: încotro mergi, de ce și dacă mai are sens să te grăbești orbește?
Și atunci, programul „iertării” pur și simplu va dispărea, pentru că nu va mai exista nevoie de acest mecanism, din moment ce totul este conștientizat AICI și ACUM.
Pe Pământ există oameni pentru care iertarea nu mai este o necesitate, ci o etapă deja depășită. Ei nu mai au nevoie să se ierte pe ei înșiși sau pe alții, și nici nu așteaptă să fie iertați la rândul lor. Pentru că trăiesc dintr-o stare de conștiență și responsabilitate interioară.
Ei văd clar că fiecare alegere pe care o fac este a lor. Și, prin urmare, acționează nu din vină, nu din frică, nu din obligație, ci dintr-un acord interior profund cu sinele lor.
Chiar dacă celălalt simte resentiment, chiar dacă cineva rămâne „atașat” de trecut – ei nu se implică în acel nod. Nu din indiferență, ci pentru că nu creează noduri. Ei sunt în pace cu ei înșiși.Iar această pace este starea lor naturală.
Atunci când în interior se naște înțelegerea, când percepția devine clară și completă, pur și simplu nu te mai agăți de reacțiile, așteptările sau emoțiile altora. Nu mai simți nevoia să ierți pe cineva. Nu te implici – pentru că ești în armonie cu tine însuți.
Aceasta este adevărata smerenie – nu supunere, ci o stare profundă de acord interior. În limba rusă, cuvântul „СМИРЕНИЕ” (smirenie) este înțeles tocmai în acest fel – a fi cu pacea în tine.
Iar când ești în pace, întreg pe dinăuntru și liniștit, vinovăția și resentimentul nu apar. Prin urmare, nu mai există nici necesitatea de a activa „programul iertării”.
Pentru că iertarea este un mecanism care se declanșează doar atunci când lipsește conștiența, prezența, acceptarea.
Dar până când omul își amintește de acest adevăr, până când învață să trăiască în acea stare, iertarea rămâne o punte necesară între durere și conștientizare, o scară temporară către prezența eternă. Devine un pas către sine, o trecere de la conflictul interior la pacea interioară, o practică prin care sufletul învață să vadă, să accepte și să elibereze.
Și doar atunci când în interior apare adevărata liniște, iertarea se dizolvă – pentru că nu mai este nimic de care să te agăți. Rămâne doar prezența.
Cum putem transforma aceste energii? Îți propun un exercițiu foarte simplu și, în același timp, profund eficient. De fiecare dată când simți că în interior se ridică un val – fie că este greutatea vinei, fie că este povara resentimentului – amintește-ți acest CHEIE. Este blândă ca respirația și puternică precum o rugăciune:
MĂ SMERESC. ȘI ELIBEREZ. MĂ SMERESC. ȘI ELIBEREZ.
Încearcă să simți câmpul care se naște în interiorul acestor cuvinte.
Ascultă cum spațiul se lărgește instantaneu. Cum devine mai multă lumină.
Cum totul se liniștește înăuntru. Devine liniște. Claritate. Libertate.
Mă smeresc. Și eliberez.
Fără luptă. Fără analiză. Pur și simplu — permit să fie.
Și mă întorc la mine însămi.
În pace. În liniște. În respirația momentului prezent.
IMPOTENȚA SPIRITUALĂ: semne, cauze și modalități de depășire
„Fericirea vieții tale depinde de calitatea gândurilor tale.” – Marcus Aurelius
Se consideră că termenul „impotență” este inevitabil asociat cu incapacitatea sexuală, motiv pentru care este rar folosit în alte contexte. Cu toate acestea, adevăratul sens al acestui termen își are rădăcinile în limba latină. Cuvântul „impotență” provine din latinescul impotentia – „slăbiciune, neputință”, iar rădăcina impotens se traduce ca „slab, lipsit de putere”. În acest articol, propun să analizăm impotența în context spiritual, ca o stare în care o persoană își pierde puterea interioară, conexiunea cu sinele și cu scopul său.
În lumea modernă, plină de viteză, stres și valori materiale, tot mai mulți oameni se confruntă cu conceptul de impotență spirituală. Este o stare în care o persoană își pierde legătura cu propria lume interioară, încetează să mai simtă inspirație, bucurie și sens în viață. Dar ce este acest fenomen, de ce apare și cum poate fi depășit?
Impotența spirituală nu este un termen medical, ci mai degrabă o stare a sufletului, în care o persoană experimentează gol interior, apatie și pierderea interesului față de aspectele morale și spirituale ale vieții.
Această stare se poate manifesta în diferite moduri:
sentiment de înstrăinare și neînțelegere a propriei misiuni și scop în viață,
renunțarea la valorile morale și universale de dragul propriilor dorințe,
pierderea unui sens superior al vieții,
oboseală emoțională și apatie,
lipsa credinței în propriile forțe și în faptul că viața poate fi plină de lumină și bucurie.
Este important de menționat că impotența spirituală nu este sfârșitul drumului, ci mai degrabă un semnal că este necesar să ne revizuim valorile și să restabilim armonia între lumea interioară și cea exterioară.
După cum spunea Carl Jung: „Până nu vei face inconștientul conștient, acesta îți va controla viața, iar tu îl vei numi destin.” Impotența spirituală este rezultatul pierderii conexiunii cu această conștiință profundă.
Permanența ritmului alert al vieții, presiunea externă și lipsa timpului pentru odihnă și reflecție duc la epuizarea resurselor interioare ale unei persoane. Atunci când o persoană încetează să acorde atenție vieții sale interioare, uită de rugăciune, meditație sau alte forme de auto-reflecție, ea își pierde legătura cu sursa energiei spirituale. Dorința constantă pentru bunuri materiale și ignorarea nevoilor spirituale pot duce la un gol interior. Diverse evenimente dureroase din viață, cum ar fi pierderea unei persoane dragi, trădarea sau eșecurile, bolile sufletului, spiritului și corpului pot determina o persoană să se izoleze de lume și de propriul suflet.
Adesea, impotența spirituală apare din cauza blocajelor interne și a convingerilor precum „nu sunt suficient de bun” sau „nimic nu are sens”.
Primul pas pentru a depăși această stare este conștientizarea ei. Acceptă faptul că simți un gol interior și dă-ți permisiunea să cauți soluții. Este important să începi să reconstruiești conexiunea cu tine însuți. Acordă-ți timp pentru reflecție și singurătate. Rugăciunea, meditația, ținerea unui jurnal, citirea cărților inspiraționale, vizitarea locurilor sacre sau pur și simplu plimbările în natură pot ajuta la restabilirea contactului cu sinele și la umplerea vieții cu un nou sens.
Găsește o comunitate de oameni care împărtășesc valorile tale spirituale. Acestea pot fi grupuri de rugăciune și meditație, centre de dezvoltare personală sau prieteni apropiați cu care poți discuta lucruri importante. Ajută pe cei care au nevoie de sprijinul tău și ajută-i să se simtă utili și valoroși. Aceasta întărește conexiunea cu lumea și aduce o satisfacție profundă. Apelează la un psiholog sau la un mentor spiritual pentru a înțelege mai bine traumele și convingerile care împiedică trăirea autentică și evoluția.
IMPOTENȚA SPIRITUALĂ este o stare care poate afecta pe oricine uită de importanța echilibrului interior și a lumii sufletești. Cu toate acestea, asemenea oricărei alte stări, ea poate fi depășită dacă problema este conștientizată și se face un efort spre soluționare. Conștientizarea propriilor frici, dorințe și emoții este primul pas spre restabilirea armoniei. Permite-ți să explorezi adâncurile sufletului tău, să pui întrebări care înainte păreau înfricoșătoare sau dificile. Este esențial să-ți dezvolți percepția intuitivă, să înveți să simți legile universului și să înțelegi rolul tău în această mare interacțiune.
Autoexplorarea devine cheia transformării: prin studierea conflictelor și umbrelor interioare ajungem la înțelegerea faptului că tocmai acestea ne conduc spre creștere. Amintește-ți: în fiecare dintre noi există o sursă de Putere, Lumină și Iubire! Acest Potențial Nelimitat este deschis și așteaptă să te reconectezi cu el. Prin conștientizare, intuiție și autocunoaștere, putem găsi calea spre lumină interioară și armonie.
Unul dintre cele mai simple exemple de expansiune a Universului prin intermediul formei geometrice este structura piramidală. La baza fiecărei piramide se află un pătrat – partea cea mai stabilă a obiectului. Atunci când sufletul explorează energiile pătratului, el se „solidifică” complet în dimensiunea formată de piramidă. Triunghiurile piramidei definesc direcția de mișcare a spiritului în materie.
În vârful fiecărei piramide se află un portal sau o poartă stelară care permite sufletului să treacă dintr-o dimensiune în alta. La piramida cu vârful „în sus” – se întâmplă procesul de ascensiune – este un portal către o dimensiune superioară. În mod similar, procesul de ascensiune este posibil până la atingerea unui „punct în Mintea lui Dumnezeu” – un aspect neschimbător al lui Dumnezeu.Esența portalului piramidal este simplă: nu contează cum ajungi la aspectul etern și neschimbător al lui Dumnezeu – fie că intri într-o gaură neagră de la marginea unei galaxii, treci de punctul zero al câmpului electromagnetic într-un laborator terestru, construiești o piramidă sau pur și simplu stai în meditație – ajungi întotdeauna în același punct. Fiecare punct din Mintea lui Dumnezeu este același punct, deoarece în starea eternă neschimbătoare nu există timp sau spațiu.Prin liniștirea minții, intrați în tărâmurile calme și atemporale ale spiritului pur. Atunci când nu există nicio mișcare a conștiinței, te plasezi automat într-o singularitate și, prin urmare, în punctul conștiinței eterne și neschimbătoare a lui Dumnezeu.De aceea, în tot Universul, forma cea mai frecventă este cea a piramidei, care este cel mai simplu portal către alte dimensiuni.
Iar noi, cream Generatoare Orgonice ACTIVE in forma unei piramide cu proprietati deosebite.
Mai multe detalii puteti afla in acest articol: http://surl.li/djboesau, vizionând acest video:
Astăzi, aș dori să vă împărtășesc o parabolă japoneză care mi-a suflat recent mintea când am citit-o pentru prima dată. Este legenda a doi săbieri japonezi din viața reală pe nume Masamune și Muramasa. Ambii bărbați au trăit cândva, iar statutul legendar al lui Masamune ca cel mai mare producător de sabie din toată Japonia este bine cunoscut.
Povestea destul de fantastică despre felul în care Masamune a ajuns să fie cunoscut ca fiind cel mai mare dintre cei doi fabricanți de sabie este ceva pe care aș vrea să vâ împărtășesc astăzi.
Pana astazi in spiritul poporului japonez cei doi fierari sunt vii si apar impreuna in povesti ca aceasta: se spune ca Muramasa, invidios ca era plasat al doilea in aprecierile sabiilor create pentru samuraii din vremea sa, a hotarat sa-l provoace pe Masamune la un concurs. Ei aveau de construit cea mai buna sabie.
Dupa lungi meditatii si pregatiri, fierarii si ajutoarele acestora au aprins focul la forje si saptamani la rand otelul a fost modelat in ateliere.
Cei doi au iesit din ateliere, purtand fiecare creatia lui. S-au indreptat catre un rau din apropiere si au lasat sabiile in apa, cu taisul indreptat impotriva curgerii apei. S-a observat ca sabia Masamune ferea cu delicatete ceea ce venea pe apa spre taisul ei, iar pestii erau parca indepartati la apropierea de lama.
Sabia Muramasa insa atragea spre ea tot ce plutea pe rau, despicand imediat crengi, frunze si mai ales pestii si broastele din rau.
Muramasa a ranjit rautacios, gata sa-si asume victoria in competitia pentru o sabie desavarsita.
Insa un calugar care asistase la aceasta ciudata confruntare a spus: “degeaba te bucuri pentru demonul insetat de sange pe care l-ai creat, maestre Muramasa. Katana creata de tine poate taia la fel de usor flori sau capete omenesti. Ar fi o pacoste ajunsa in mana unui criminal. In schimb, katana Masamune stie cand sa taie si cand sa ocrotesca vietile nevinovate care-i ies in cale. Cel care ar manui-o nu ar fi niciodata cuprins de patimi. Aceasta este adevarata cale a samuraiului.”
P.S. crează din câmpul Iubirii, indeferent de situație. Orice creație intotdeauna va purta amprenta sufletului tău.
