După ce ne-am asigurat că un comportament a fost învăţat, e necesar să aplicăm tehnici care duc la persistenţa comportamentului în timp:
– recompensa
– controlul mediului
Recompensa
Când doriţi să creşteţi frecvenţa sau durata unui comportament, folosiţi metoda bazată pe recompensă. Recompensa este o consecinţă a comportament care creşte probabilitatea acestuia de a se repeta.
Tipuri de recompense:
- Materiale: alimente preferate, cadouri, dulciuri, obiecte, bani, etc.
- Sociale: lauda, încurajarea, aprecierea, acceptarea de către ceilalţi
- Activităţi preferate: jocul pe calculator, vizionarea de filme sau desene animate, activităţi sportive etc.
Ţineţi cont de faptul că un lucru poate fi o recompensă pentru o anumită persoană, într-o situaţie specifică, dar poate să nu mai funcţioneze ca şi recompensă într-o altă situaţie sau pentru o altă persoană. De exemplu, lauda părintelui poate fi recompensă pentru copil atunci când primeşte o notă bună la şcoală, dar poate să nu fie recompensă atunci când copilul face curăţenie la el în cameră. Aşadar, recompensa este o funcţie pe care o are un anumit lucru la un moment dat. Prin urmare, nu putem fi siguri că o situaţie este o recompensă decât după ce o aplicăm şi vedem efectul ei, şi anume dacă produce sau nu repetarea comportamentului.
Cum puteţi afla care lucruri reprezintă recompense pentru copil? Prin:
- Întrebări directe: „Ce îţi place mai mult?”, „Ce obiecte te atrag?”, „Ce ţi-ai dori?”
- Observarea copilului: ce face mai des, care jucărie sau activitate o alege mai frecvent.
Lauda şi încurajarea ca recompense
Putem să oferim cadouri unui copil de fiecare dată când el realizează comportamentul dorit, dar în viaţa reală el se va întâlni foarte rar cu astfel de situaţii. În viaţa de zi cu zi suntem recompensaţi prin laude, aprobări sau dezaprobări, acordarea atenţiei, o atingere pe umăr, o strângere de mână, un zâmbet, un semn de amiciţie, etc. Cu cât sunt mai naturale recompensele pe care le utilizăm, cu atât e mai mare şansa consolidării şi persistenţei comportamentului dorit. În continuare vom prezenta în mod detaliat modul în care părinţii pot folosi cel mai eficient recompensele naturale în relaţia lor cu copiii.
Fie că suntem copii, fie că suntem adulţi avem nevoie de recunoaştere şi de încurajare pe tot parcursul vieţii. De cele mai multe ori, aceste apar sub formă de laudă.
Uneori este foarte greu să-ţi dai seama care este graniţa dintre laudă şi încurajare. Există situaţii când lauda este o reacţie naturală şi potrivită momentului. De exemplu, într-o competiţie sportivă în care copilul marchează un gol, ar fi nefiresc dacă un părinte nu ar avea o reacţie spontană de bucurie însoţită de comentarii laudative: „Excelent! Ce lovitură bună!”. Într-o asemenea împrejurare, lauda devine o încurajare pentru că este o apreciere sinceră a eforturilor şi realizărilor copilului. Este important de reţinut însă că acceptarea şi preţuirea copilului trebuie să fie continue şi necondiţionate de performanţa din diverse activităţi ale lui. Măsura în care lauda este sau nu una încurajatoare depinde de anumite detalii cum sunt:
- Intenţia clară de a încuraja, nu de a controla copilul prin laudă.
- Motivaţia pentru care copilul se străduieşte să realizeze ceva foarte bine. De exemplu, dacă el se străduieşte să exceleze pentru a obţine atenţie, pentru a se răzbuna sau pentru a obţine o poziţie de putere, lauda poate provoca descurajarea copilului.
- Momentul în care copilul primeşte lauda (spre exemplu, dacă vine atunci când nu se aşteaptă sau când nu a acţionat cu scopul de a o obţine, ci din alte motive, lauda va avea valoare de încurajare).
Prin urmare, lauda este constructivă în relaţia dintre părinte şi copil doar atunci când are valoare de încurajare. De exemplu, recunoaşterea şi încurajarea progreselor importante, oricare ar fi ele; încurajarea în cazul în care copilul este descurajat sau are o părere proastă despre el, este speriat sau nu este conştient de propriile capacităţi (spre exemplu, i se poate spune: „Ai cântat foarte frumos!”). Efectul real al laudei depinde, însă, foarte mult de măsura în care copilul are încredere în adultul care îl laudă, dacă aşteaptă sau nu să fie lăudat şi dacă are tendinţa de a deveni dependent de ea.
Idei pentru un mod eficient de a lăuda:
Fiţi specific: subliniaţi cât mai exact acele elemente ale comportamentului care sunt cu siguranţă reuşite. De exemplu: „Eu zic că lucrarea ta este foarte bine organizată”.
Amintiţi progresele: „Scrisul tău este mult mai frumos acum” – dar fără intenţia de a-l face pe copil să se angajeze în eforturi şi mai mari, extenuante pentru a se putea menţine „la nivelul aşteptat”.
Combinaţi întotdeauna lauda cu încurajarea: Lauda exagerată poate fi descurajatoare şi nu ajută copilul prea mult în a-şi crea o imagine bună despre sine. Ea trebuie astfel exprimată, încât să se adreseze eforturilor , progreselor şi realizărilor copilului sub forma recunoaşterii şi aprecierii lor, în acelaşi timp cu exprimarea încrederii în capacitatea copilului de a face faţă schimbărilor vieţii, oricare ar fi ele.
Limbajul special al încurajării
Este foarte important să evităm folosirea judecăţilor atunci când evaluăm eforturile copilului, pentru că ele mai mult exprimă valorile şi ideile noastre decât ajută într-un fel copilul să-şi dobândească încrederea în el însuşi. Astfel, este necesar efortul de a elimina din vocabular, în asemenea momente, orice judecată (de exemplu – „bine”, „grozav”, „excelent”). Este mult mai bine ca ele să fie înlocuite cu propoziţii care exprimă un înţeles încurajator, cum ar fi:
Formulări care demonstrează acceptarea:
„Pare să-ţi placă activitatea aceasta.”
„E frumos că-ţi face plăcere să înveţi.”
Se vede că-ţi place foarte mult să faci asta.”
„Dacă nu eşti mulţumit cu ceea ce a ieşit, ce crezi că ai putea face ca să te simţi mai bine în acest sens?”
„Cum te face asta să te simţi?”
Formulări ce exprimă încrederea:
„Cunoscându-te sunt sigur(ă) că ai să reuşeşti.”
„Ai să reuşeşti!”
„Am încredere în tine că vei şti ce să faci.”
„Nu-i uşor deloc, dar cred că ai să reuşeşti.”
„Ai s-o scoţi la capăt.”
Formulări care subliniază contribuţiile şi aprecierile:
„Mulţumesc, a fost de mare ajutor ce ai făcut.”
„A fost o idee bună din partea ta să…”
„Mulţumesc, chiar apreciez ce ai făcut, pentru că mi-ai uşurat mult munca.”
„Am nevoie de ajutorul tău pentru…”
Către toată familia: „Chiar am petrecut un timp bun astăzi! Mulţumesc.”
„Ştiu că te pricepi la… Ai vrea să faci tu acest lucru pentru noi?”
Formulări prin care este recunoscut efortul şi progresul:
„Chiar că ai muncit mult pentru asta!”
„Mi se pare că ai petrecut mult timp gândindu-te la acest lucru.”
„Observ că progresezi.”
„Uită-te cât ai progresat!”
„E clar că ai devenit mai îndemânatic în …”
„Pari cam nemulţumit, dar uită-te cât de mult ai progresat…”
Cuvintele de încurajare pot avea un efect invers asupra copilului, chiar de descurajare, dacă sunt motivate de dorinţa părintelui de a permanentiza un comportament pe care îl consideră „bun” sau dacă exprimă o atitudine de genul: „Ţi-am spus eu!”. Evitaţi, aşadar, comentariile moralizatoare sau care îl „califică” pe copil, spre exemplu: „Pare că ai muncit, nu glumă…”, ”…de ce nu poţi face asta tot timpul?”; „…era şi timpul!”; „…vezi ce poţi face dacă te străduieşti?”, ş.a.m.d.
În concluzie, încurajarea presupune:
- Valorizarea şi acceptarea necondiţionată a copiilor, aşa cum sunt ei.
- Sublinierea aspectelor pozitive ale comportamentului lor.
- Exprimarea repetată a încrederii în copii, astfel încât aceştia să ajungă, la rândul lor, să aibă încredere în ei înşişi.
- Recunoaşterea nu numai a realizărilor, dar şi a îmbunătăţirilor şi mai ales a eforturilor pe care le face copilul.
- Mulţumirea pentru orice contribuţie pe care o aduce copilul.
Diferenţe între laudă şi încurajare
1. Caracteristici fundamentale
| Lauda | Încurajarea |
| Focalizarea este pe controlul extern. | Focalizarea este pe capacitatea copilului de a învăţa să fie responsabil. |
| Centrarea este mai mult pe evaluarea externă. | Centrarea este pe evaluarea internă. |
| Copilul este răsplătit numai pentru sarcini finalizate şi bine făcute. | Recunoaşterea eforturilor şi a îmbunătăţirilor comportamentului. |
| Focalizarea este pe autoevaluare şi pe câştig personal. | Focalizare pe realizările şi contribuţiile copilului. |
2. Ce pot înţelege copiii
| Lauda | Încurajarea |
| „Sunt valoros numai când fac ce vor alţii.” | „Am încredere că pot deveni independent şi responsabil.” |
| „Ca să fiu perceput ca valoros trebuie să vă fac pe plac.” | „Cel mai important este cum mă simt eu faţă de mine şi privitor la eforturile mele.” |
| „Ca să fiu valoros trebuie să îndeplinesc standardele celorlalţi.” | „Nu trebuie să fiu perfect; sunt mai importante eforturile şi progresele mele.” |
| „Sunt cel mai bun şi trebuie să continui să mă menţin mai bun decât ceilalţi, pentru a rămâne valoros. | „Contribuţia mea contează. Sunt apreciat.” |
3. Consecinţe posibile
| Lauda | Încurajarea |
| Copiii învaţă să-şi aprecieze propria valoare în funcţie de abilitatea lor de a-i mulţumi pe alţii. Copiii care nu se conformează cerinţelor altora pot vedea orice formă de cooperare ca pe o favoare pe care o fac altora. | Copiii învaţă să aibă curajul de a fi imperfecţi şi disponibilitatea de a se angaja în noi încercări, câştigă încredere în ei înşişi şi devin responsabili pentru propriul comportament. |
| Copiii învaţă să îşi aprecieze valoarea proprie în funcţie de cum reuşesc să-i mulţumească pe ceilalţi, deci învaţă să acţioneze sau să evite acţiunea în funcţie de aprobarea sau dezaprobarea celorlalţi. | Copiii învaţă să-şi evalueze propriile progrese şi să ia decizii personale. |
| Copiii îşi stabilesc standarde nerealiste şi îşi apreciază valoarea după cât de aproape sunt de perfecţiune. În plus sunt înspăimântaţi de eşec. | Copiii învaţă să aprecieze eforturile lor şi ale altora şi îşi dezvoltă motivaţia de a persista în sarcină. |
| Copiii învaţă să se angajeze cu îndârjire în competiţii, să urmărească întâietatea cu orice preţ. Se simt valoroşi numai când sunt „în top”. | Copiii învaţă să-şi folosească talentele şi eforturile pentru binele tuturor, nu numai pentru binele personal; să se bucure de succesul altora ca şi de succesul lor propriu. |
Recomandări pentru aplicarea recompensei
▪ Definiţi specific comportamentul căruia doriţi să-i creşteţi frecvenţa, durata sau intensitatea.
▪ Identificaţi care sunt pentru copil recompensele pentru comportamentul respectiv.
▪ Utilizaţi recompensele disponibile. Gândiţi-vă la lucruri simple, pe care le aveţi la îndemână şi sunt atractive pentru copil.
▪ Treceţi treptat de la recompense artificiale la recompense naturale. Cu cât sunt mai naturale recompensele pe care le utilizăm, cu atât e mai mare şansa consolidării şi persistenţei comportamentului ţintă.
▪ Utilizaţi un repertoriu larg şi alternativ de recompense, astfel încât să nu produceţi saturaţie.
Dacă îi daţi mereu copilului aceeaşi recompensă s-ar putea ca la un moment dat să se plictisească de ea, şi să nu mai aibă efectul pe care l- a avut la început. Cu cât i-a lipsit mai mult acel lucru cu atât va avea un efect mai mare ca şi recompensă. Prin urmare, în alegerea recompenselor să aveţi în vedere acest lucru.
- Descrieţi comportamentul în momentul în care aplicaţi recompensa; în acest fel facilitaţi învăţarea.
Exemplu: „Ai făcut curăţenie la tine în cameră. Bravo, sunt mândră de tine!”
- Repetaţi verbal regula pe care se bazează recompensa. Exprimarea verbală a regulii facilitează învăţarea.
Exemplu: „Dacă duci gunoiul, poţi să te duci la Victor să te joci.”
- Învăţaţi copilul să-şi identifice şi să-şi autoadministreze recompensele.
- Comparaţi dimensiunile comportamentului (intensitatea, frecvenţa, durata) înainte şi după aplicarea recompensei, pentru a cunoaşte efectul ei (dacă este sau nu o recompensă şi dacă este eficientă).
- Treceţi de la recompense aplicate imediat, în faza de învăţare, la recompense aplicate neregulat, în faza de consolidare a unui comportament.
Aplicaţii:
1. Alegeţi un comportament al copilului pe care aţi vrea să-l manifeste mai des sau mai frecvent şi identificaţi fiecare pas necesar, după recomandările de mai sus.
2. În următoarele situaţii este nevoie de o atitudine de încurajare.
Gândiţi-vă ce aţi face sau ce aţi spune în aceste împrejurări:
- Unul dintre copii se plânge că problemele la matematică sunt prea dificile.
- Unul dintre copii încearcă să se îmbrace singur, dar şi-a luat cămaşa pe dos şi pantofii invers.
- Unul dintre copii tocmai v-a ajutat să faceţi curăţenie în bucătărie.
- Unul dintre copii este îngrijorat că nu va avea o prezentare bună la o serbare la care trebuie să participe.
- Unul dintre copii tocmai s-a întors de la o competiţie sportivă, unde şi-a dat toată silinţa să câştige, dar a pierdut.
Controlul mediului
Această tehnică o puteţi folosi atunci când copilul a învăţat deja un comportament şi doriţi să favorizaţi apariţia lui.
Mediul în care trăim influenţează modul de manifestare a comportamentului. Poate că aţi observat şi dumneavoastră că un comportament al copilului apare doar într-un anumit mediu sau în prezenţa anumitor persoane. Prin urmare, mediul are două caracteristici:
- Mediul comunică un anumit mesaj.
Exemplu – aici este camera de joacă, pentru că sunt multe jucării peste tot.
- Mediul favorizează un anumit comportament.
Exemplu – dacă lângă masa unde copilul îşi face temele se află o bibliotecă mare, este foarte probabil ca la un moment dat copilul să ia cărţi din bibliotecă şi să citească; dacă în camera unde copilul îşi face temele se află un televizor, este foarte probabil ca la un moment dat copilul să fie tentat să dea drumul la T.V. şi să se uite sau să-şi facă temele cu televizorul pornit.
Recomandări privind aplicarea acestei metode
Identificaţi comportamentul pe care doriţi să-l stimulaţi.
Observaţi în ce mediu apare.
Reproduceţi cât mai bine situaţia din acel mediu.
Recompensaţi apariţia comportamentului, după regulile descrise în capitolul anterior.
Aplicaţie:
Alegeţi un comportament şi identificaţi paşii aplicării metodei de control a mediului, necesari pentru schimbarea acelui comportament.
Sursa: www.scribd.com
