După Erikson, prima experienţă din copilărie reprezintă gradul de încredere a copilului faţă de cel care îl îngrijeşte, de cele mai dese ori mama. Această încredere nu se bazează pe cantitatea de hrană, sau pe demonstraţia de dragoste venite din partea părintelui, ci depinde de calitatea relaţiilor mamă – copil. Această calitate include reacţia fină la cerinţele individuale ale copilului şi un sentiment puternic de propria încredere în contextul încrederii reciproce. Părinţii trebuie să fie încrezuţi în propria metodă de educaţie.

Premisele încrederii legate de propria persoană, cele de eficienţă personală, apar în copilăria mică (1-3 ani), atunci când copilul învaţă să fie autonom şi în vârsta „jocului” (3-6 ani), atunci când învaţă să aibă iniţiativă. În perioada vârstei şcolare mici, copilul obţine un câmp întreg pentru experimentarea eficienţei personale. În cadrul acestei perioade nu putem vorbi despre o încredere de sine bine dezvoltată.

După V. Romek,încrederea în sine nu este înnăscută, sunt înnăscute doar anumite calităţi, pozitive sau negative, care înlesnesc socializarea şi dezvoltarea încrederii în sine.

Conform teoriei învăţării a lui Bandura, copilul învaţă noi comportamente pe baza imitaţiei după modelele existente în jurul lui. Astfel un factor esenţial al dezvoltării încrederii în sine la copii, ar fi copierea modelelor. Personalitatea încrezută de sine sau neîncrezută este, astfel, o copie a stereotipurilor comportamentale dominante din mediul său.

Dorina Sălăvăstru afirmă că: „Raportarea la modele şi imitarea comportamentului modelului constituie o formă de învăţare prezentă în multe situaţii de viaţă cotidiană. Dacă ne referim la copiii până la vârsta preadolescenţei, modelele sunt reprezentate de persoane adulte (părinţi sau alţi membri ai familiei, profesori). Începând cu preadolescenţa şi, mai târziu, în adolescenţă, modelele familiale trec în plan secund, locul lor fiind luat de grupul de aceeaşi vârstă (colegi de clasă, prieteni), care le oferă norme, opinii, valori de referinţă”.

În teoria sa, Bandura afirmă că mai frecvent sunt imitate „modelele cu un status superior decât cele cu un status inferior; o explicaţie este aceea că primele constituie autorităţi şi sunt mai atractive, deoarece se presupune că vor fi mai curând urmate de o întărire pozitivă”. De asemenea, „sunt imitate mai frecvent comportamentele modelelor considerate competente decât cele considerate incompetente”. O altă idee ar fi că „interacţiunea afectuoasă dintre model şi observator facilitează imitaţia.” „Atracţia faţă de model şi competenţa modelului interacţionează în impactul lor asupra comportamentului imitativ”.

Pe baza celor de mai sus se poate concluziona că pentru vârsta şcolară mică mai curând va fi copiat un model de comportament de la părinţi şi de la profesori, consideraţi mai competenţi, chiar dacă comportamentul copiat nu este unul tocmai bun şi de dorit pentru dezvoltarea personalităţii copilului.

În acest sens, Anderson şi Brewer au observat că profesorii mai agresivi au, de obicei, elevi mai agresivi, iar Kounin şi Gump au tras concluzia că, în comparaţie cu copiii care au profesori ce nu aplică pedepse, copiii cu profesori ce pedepsesc manifestă mai multă agresivitate în comportament .

Mihaela Roco afirmă că originea atitudinilor de manipulare (considerate opuse asertivităţii) este imitarea părinţilor: „Fiecare îşi aminteşte de părinţii săi şi îi imită, reluând vechile sfidări şi dispreţuiri: „E prea mic, nu poate…”, „nu va suporta… ea nu poate să înţeleagă”, „dacă nu eşti cuminte, vei fi pedepsit” etc. Să-i minţi pe copii poate să nu însemne să minţi. În orice caz, copiii care au crescut şi au devenit adulţi îşi amintesc acest lucru şi, în mod inconştient, se gândesc că pentru a avea putere trebuie să manipulezi. Căci primii indivizi autoritari pe care i-au cunoscut, părinţii lor, erau manipulatori faimoşi” .

Vorbind despre dezvoltarea inteligenţei emoţionale la copii, Elena Stănculescu afirmă: „Este cunoscut faptul că în copilărie principalul mecanism prin care se realizează noi achiziţii (inclusiv în registrul afectiv) este imitaţia. Dacă părinţii dau dovadă de sensibilitate, receptivitate şi dispoziţie afectivă pozitivă, vor crea o atmosferă securizantă, care îi va permite copilului să-şi dezvolte capacitatea de autoreglare emoţională”.

După Elena Stănculescu, educarea inteligenţei emoţionale este „cheia unui parenting eficient – condiţie a dezvoltării armonioase a copiilor şi menţinerii sănătăţii mentale. De menţionat că pentru a realiza alfabetizarea emoţională a copiilor, părinţii trebuie să fie ei înşişi modele în ceea ce priveşte autocontrolul, echilibrul şi exprimarea adecvată a trăirilor afective”.

În imitarea modelului putem surprinde un lanţ: copii imită modelul părinţilor, care, la rândul lor, l-au preluat cândva de la bunei.

Un alt factor ce poate influenţa dezvoltarea încrederii de sine poate fi reacţia părinţilor şi a întregului mediu social la un anumit comportament al copilului.

Un factor esenţial în dezvoltarea încrederii de sine este stilul de educaţie folosit de părinţi şi modul în care părinţii ştiu să satisfacă nevoile copilului.

Referitor la educaţie Adina Florentina Băran-Pescaru afirmă că: „Toţi părinţii (99%) vor să fie părinţi buni şi evită să facă ceea ce cred ei că ar face un părinte rău. Adoptă stilurile însuşite de la părinţii lor, pentru că: nu ştiu ce altceva să facă şi simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte”.

Renaud şi Gagen vorbesc despre câteva nevoi ale copilului pentru o dezvoltare echilibrată:

• Nevoia de a se simţi în siguranţă;
• Nevoia de a fi apreciat de părinţi;
• Nevoia de a simţi mulţumirea părinţilor;
• Nevoia de a fi admirat de părinţi;
• Nevoia de a fi acceptat de părinţi.

Punctul comun al acestor nevoi este respectul părinţilor faţă de copil.

Referitor la aceste nevoi Elena Stănculescu spune că: „Atunci când copilul se simte acceptat aşa cum este el (în sensul că nu se simte iubit doar când respectă regulile şi şantajat afectiv când greşeşte), îşi va construi o imagine de sine bazată pe încredere în forţele proprii şi va găsi resurse pentru a-şi pune în aplicare propriile planuri, pentru a-şi rezolva problemele, fără să aştepte întotdeauna soluţii din partea celorlalţi” 

Dacă vorbim de comunicarea părinte – copil, Nicoleta-Mihaela Cramaruc afirmă că: „Prin formele negative de comunicare se stimulează neîncrederea în sine şi un nivel scăzut al stimei de sine. Printre acestea: atitudinea critică a părintelui faţă de gândurile, sentimentele sau ideile copilului şi pe care el le poate percepe ca şi atacuri directe” 

Norbert Sillamy afirmă că timiditatea, lipsa încrederii în sine, este „de cele mai multe ori dobândită în copilărie, sub influenţa unei educaţii deficitare: părinţi care refuză copilului asumarea vreunei responsabilităţi şi care îi interzic acestuia să-şi frecventeze camarazii de-o vârstă cu el sau, dimpotrivă, părinţi care formulează exigenţe excesive, imposibil de satisfăcut. Rezultă astfel sentimente de incapacitate, de inferioritate, de agresivitate, care se manifestă prin inhibiţie şi retracţia Eului, simptome caracteristice timidităţii” 

După Mihaela Roco, printre sursele atitudinii de fugă (lipsei de asertivitate), ar fi frustrarea nevoii de a fi apreciat, înconjurat şi iubit; o educaţie severă; un mediu înconjurător particular, dificil; riscurile vieţii 

Elena Stănculescu spune că „copiii care sunt veşnic descurajaţi şi criticaţi vor consuma foarte multă energie psihică pentru a se apăra de mesajele neacceptării, pentru a face faţă încărcăturii emoţionale negative şi sentimentului de inadecvare. Ceea ce îi chinuie pe copii este: eu nu sunt OK pentru că nici măcar părinţii mei nu mă plac” 

Vorbind de diverse stiluri de educaţie, Ursula Şchiopu şi Emil Verza afirmă: „Copiii ce trăiesc tensiunea rejecţiei şi a autoritarismului excesiv şi brutal suferă de pe urma simţirii valorii lor inadecvate. Ei tind să se simtă inferiori şi au dificultăţi în a primi şi da afecţiunea altora, se simt singuri şi nefericiţi, vinovaţi şi depresivi din aceste motive. Copiii rejectaţi trăiesc tensional potenţialul lor redus de a reuşi şi de a învinge dificultăţile vieţii. Unii dintre ei sunt agresivi cu tendinţele defensive exacerbate – ca reacţii de apărare. Copiii acceptaţi şi cu căldură în familie manifestă în genere estimaţie înaltă de sine, au încredere, primesc responsabilităţi cu autoconştiinţa realizării lor”.

Un rol important în formarea încrederii de sine o are consecvenţa atitudinilor adoptate de părinţi, educatori şi alte persoane care se îngrijesc de copii.

În acest sens, Tim Murphy zice: „Gândiţi-vă cum ar fi dacă ar trebui să serviţi în acelaşi timp doi şefi diferiţi între ei. Toată lumea are de pierdut. Cam aşa se întâmplă şi cu copilul care primeşte un anumit mesaj de la mama, un altul de la tata şi eventual un al treilea de la bonă sau de la educatoare. Pe bună dreptate, copilul se simte derutat şi adoptă o atitudine ambivalentă. Aceşti copii trebuie să fie tot timpul cu „ochii în patru”, pentru că s-ar putea să se aleagă cu exact opusul a ceea ce te-ai aştepta de obicei. Exact când îşi închipuiau că au făcut treabă bună, vine tata şi le trage perdaf” .

Elena Stănculescu afirmă: „Inconsecvenţa în aplicarea regulilor îi privează pe copii de şansa de a învăţa comportamentul adecvat şi de a renunţa la cele neacceptabile. Mai mult decât atât, se va crea o stare de confuzie şi nesiguranţă”.

Inconsecvenţa atitudinilor adoptate de părinţi generează îndoială şi frustrare la copil, ce duc la neîncredere.

Brian Tracy vede în dezvoltarea încrederii în sine la copii unul din scopurile educaţiei. Aceasta se poate face mărindu-le autoaprecierea şi învăţându-i dragostea de sine. Copilul trebuie să simtă că este important pentru părinte.

El dă câteva sugestii: „Dacă doriţi să creşteţi copii cu caracter puternic, încrezuţi în sine şi cu calităţi de lider, trebuie de încredinţat lor un oarecare lucru de făcut. Trebuie să-şi ia anumite responsabilităţi”.

Oxana Şevcenco, psiholog practician